Jurnalul unei zile in care am construit

La inceputul perioadei mele de lucru in presa, pe cand facea plopul mere si rachita micsunele, aveam o vorba: “Sa gandim constructiv!” Vineri mi-am amintit de ea in cel mai concret sens al expresiei. Si bine mi-a facut!

Nu sunt o persoana matinala, cu toate acestea vineri m-am trezit foarte de dimineata si foarte fresh. Am cautat motive in toate partile (alimentatia, meditatia inimii din seara anterioara, etc.), pana la urma a trebuit sa il accept pe cel mai evident. La o prima vedere, gandul ca urma sa imi petrec ziua pe santier nu era dintre cele mai energizante dar sigur acesta era motivul. Mai precis, scopul pentru care aveam sa fac acest lucru – urma sa contribui la finisarea unei case pentru o familie cu venituri mici.

Drept dovada ca era cel mai bun lucru pe care puteam sa il fac a stat chiar timpul record in care am ajuns in Pipera, respectiv 15 minute, adica de doua ori mai rapid decat in cele mai lejere zile dpdv trafic.

Ora 9.30 – Suntem in Ploiesti, pe santier. Eu, din partea agentiei de PR cu care colaborez, voluntari de la Habitat for Humanity Romania (initiatoarea proiectului) si de la P&G. Primim instructajul privind siguranta la locul de munca si echipamentul aferent. Imi este greu sa aleg echipa in care voi lucra – la pus parchet sau la dat cu gled? Aleg a doua varianta si trecem la treaba. Spiritul de echipa se creeaza instant. Sunt impresionata de cat de repede invat “tehnica”, cat de incurajata ma simt din toate partile, fiind un total afon in ale meseriei, si in general de intreaga energie constructiva pe care o simt in ceea ce va fi livingul casei.

Concluzia numarul 1: nu am avut un manager care sa ne “motiveze”, sa ne supervizeze sau sa ne faca “induction”. Cu toate acestea, gandul ca acel spatiu va deveni “acasa” pentru  o familie, era suficient pentru a fi perfectionisti, harnici si a avea o comunicare “brici”.

Ora 11.30 – Alaturi de cameraman, pornesc in cautarea lui Alex, beneficiarul uneia dintre casele din cvaduplexul la finisarea caruia lucram, pentru a-i lua un mic interviu. Are 19 ani si munceste cot la cot cu voluntarii. Este atat de concentrat pe ceea ce face, incat nu isi da seama ca de cateva minute este filmat. Poarta cu demnitate greutatile prin care trece familia lui: fratele mai mic cu o boala rara de sange, o garsoniera inchiriata de 18 mp in care locuieste alaturi de ceilalti membri ai familiei.

Concluzia numarul 2: Solidaritatea ne face sa uitam de griji, iar o fapta buna este o ocazie sa nu mai traim in minte, ci in inima. Sunt alaturi de 40 de oameni pe care ii cunosc pentru prima data, insa ne zambim si ne ajutam de parca ne stim de ani. Ma intreb cum ar fi fost daca ma aflam in prima zi de lucru la birou, intr-o corporatie?

Ora 13.00 – Cantam “La multi ani!”. Una dintre colegele mele de o zi a ales sa isi petreaca ziua de nastere aici, pe Str. Draganesti, din Ploiesti, ajutand la construirea unei case pentru o familie care are nevoie de ajutor. L-a luat si pe sotul ei cu ea. E cert, suntem buni, dar ne ascundem aceasta bunatate, ca pe o vulnerabilitate. Vorba romanului – daca esti bun, esti prost!

Intrebarea zilei: Totusi, daca am scoate la iveala bunatatea din noi in fiecare zi, ca stare normala de a fi? Ce s-ar intampla atunci?

Ora 16.30 – Inapoi spre Bucuresti. NU suntem obositi. Incepem incet-incet sa revenim in universul nostru – “s-a descarcat bateria la telefon”, “daca nu ajung la timp la veterinar”, “trimit articolul luni la prima ora” sunt ganduri care incep sa circule prin autocar. In urma noastra lasam 4 familii care sunt mai aproape de visul lor cu un pas: in curand se vor muta acasa.

Concluzia numarul 3: Putem ajuta un om sa isi vada visul cu o ochii! Pretul pentru noi poate fi doar un gest. De ce nu o facem mai des?