Cele mai pretioase bijuterii

… Nu mi-a fost usor. Oricat de mult m-as fi straduit, intotdeauna se putea mai bine. Era suficient sa ma uit in ochii ei; nici nu mai era nevoie sa aud, clar si frustrant, acest indemn care a ajuns sa fie imprimat adanc in ADN-ul meu. Greu m-am impacat cu el si lung a fost drumul pana am ajuns la punctul la care sa ii multumesc pentru ca nu mi-a dat voie sa ma opresc la “merge si asa” si sa nu ma mai infurii pe ea pentru ca facea asta.

M-am intrebat, ca toata lumea, daca si la ce mi-au fost de folos notele de 10 luate pe banda in scoala, dincolo de a ma afla printre tocilarii clasei. Olimpiadele castigate. Poeziile recitate cu intonatie si gesturi perfect aliniate. Bastonasele asternute impecabil pe caiet. Mi-au fost. Mi-au dat un mod de viata si de a privi lucrurile, ca adult, unul care m-a purtat catre experiente profesionale la care poate nu as fi visat niciodata daca as fi mers pe principiul… scaldarii in ape caldute.

Fiind alaturi de echipa care a implementat in Romania campania de comunicare “Multumesc, Mama!”, pentru P&G, am avut ragazul de a ma apleca mai atent asupra povestii gimnastei Larisa Iordache. Momentul in care si-a fracturat un deget, in timpul unui antrenament, a fost initial declarat fatal pentru cariera sportivei – nimeni nu i-a dat atunci sanse de revenire in lumea sportului de performanta. Imaginati-va, munca a ani de zile de antrenamente si de sacrificii putea ajunge inutila in urma unei clipe de neatentie, de ghinion. Si mama ei, cat de mare tarie sa fi avut pentru a depasi ingrijorarea fata de starea de sanatate a Larisei si pentru a o incuraja, neconditionat si cu toata increderea, asa cum face de ani de zile. Micuta gimnasta de doar 1,5 m si 37 de kilograme a reusit ceea ce poate doar ea si mama ei au crezut posibil: s-a antrenat zilnic, ajungand sa plece, alaturi de Catalina Ponor, spre Jocurile Olimpice de la Rio.

Putini dintre noi ajung campioni. Putine dintre noi avem sansa de a creste copii campioni. Insa, calitatea unui sportiv de performanta de a privi imediat in sus, oricat de jos ar cadea, precum Larisa, ambitia, refuzul de a a-l avea in vocabular pe “Nu pot!” sunt unele dintre cele mai pretioase bijuterii pe care o fata, campion in sport sau in viata, le poate mosteni de la mama ei si da mai departe generatiilor urmatoare.

… Nu cred ca i-a fost usor, desi nu imi amintesc sa se fi plans vreodata. Dupa o noua „vitejie” pe care o fac, buna sau mai putin buna, ma uit in ochii ei de un albastru pe care nu l-am intalnit la nimeni altcineva, decat, poate, la bunica, si nu ma mai infurii. Teama ca voi citi acolo se putea mai bine a disparut, pentru ca, dincolo de acest „refren”, vad liniste si iubire. Ii multumesc ca este alaturi de nepoata ei, asa cum a fost si pentru mine – tot timpul in spate ei, un antrenor neobosit, care incurajeaza, cere mai mult si are in fiecare zi “ceva bun” pregatit pentru noi.

Nu ma intelegeti gresit, nu eu sunt un campion, ci ea.

Mama.

P.S.: Pentru cine nu ma recunoaste, in desen sunt eu, dintr-o perspectiva „printesita” a Ioanei:)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *